Mona Nicolici: Gandindu-ma la trecut, mi se pare ca a fost mana destinului

0
anatrandafir.files.wordpress.com

Mona Nicolici, o prezență nu doar profesionistă, dar și deosebit de agreabilă la pupitrul Știrilor Antena 1 în perioada de după 1989, a decis, după 11 ani de jurnalism de televiziune, să își schimbe cariera. A făcut ceea ce foarte puțini se încumetă, a renunțat la un statut câștigat în timp pe piața de media, dar și în gândurile telespectatorilor români. Și a început o altă poveste, alături de o companie ca Petrom.

Când zici televiziune ce zici?

Hmm… Nu mam mai gândit de mult la asta. Habar nam. Pentru mine, înseamnă cameră, partea cealaltă, dar dacă ar fi să explic unui copil, aș spune că televiziunea este un spațiu din care ar trebui să învățăm lucruri, să aflăm despre lume, bune și rele. E adevărat, prin care să ne facem o imagine despre ce se întâmplă în țara noastră, dar și în lume. E un loc unde ar trebui să ne găsim niște modele. Teoretic.

Știrile, noutățile de unde le iei?

Nu e greu. Știrile care mă interesează pe mine, le iau din contactul cu oamenii. Doar dacă te uiți pe două agenții de presă, găsești suficient. Mai sunt vreo două televiziuni cu știri decente. Dar eu nu mai am așa o nevoie nebună. Nu știu dacă e bine să spun toate lucrurile astea. Nici nu mai știu cum îi cheamă pe miniștrii noștri. Simt că mam izolat, întro oarecare măsură, din punctul ăsta de vedere, dar atunci când mă interesează un subiect, nu miam pierdut abilitatea de a mă lămuri cu tot ce se întâmplă. Pot so fac foarte repede. Și nebunia asta cu arestările, cu DNAul, la un moment dat amețisem, erau prea multe. Nici dezbaterile nu mai sunt ce au fost. Miar plăcea să mă uit la o dezbatere, în campania electorală, o dezbatere care să mă țină acolo. Nimic!

Unii oameni nu pot înțelege cum de ai renunțat la luminile reflectoarelor. Cum să nu mai fii vedetă?

Depinde cum privești povestea asta. Când am intrat în televiziune, nu mam gândit nicio secundă că o să devin o vedetă. Îmi doream să fac televiziune. Că sa întâmplat așa a fost o consecință pe care mi-am asumato la momentul respectiv. Îmi aduc aminte de foarte mulți prieteni care mergeau cu mine undeva și mă întrebau: „Cum poți, cum suporți? Să se uite toată lumea, să întoarcă toată lumea capul, să zică: «Uiteo peaia!». Să stai de vorbă, să te oprești…?“ Și am zis că mie îmi place, mie îmi plac oamenii. E o chestie pe care miam asumato ca fiind parte din felul meu de viață și, pe de altă parte, miam dorit să intru în televiziune ca să pot să ajut oamenii. În toată perioada aceea. Cât am fost în fața camerei, în fiecare seară mă întrebam, care e rostul meu acolo? De ce sunt eu acolo? Cu cei ajut eu pe oamenii care mă privesc? Am considerat că am alt rol decât acela de a fi cineva important. Asta a fost și lupta mea cu copiii mei.

La ce te referi?

A fost o muncă de lămurire. Mai ales cu Vlad, care era micuț, și la grădiniță sau la școală ori i se spunea, ori i se dădea de înțeles că este altfel, pentru că mama lui este altfel. Și a fost o luptă lungă pentru mine săl fac să înțeleagă faptul că nici el și nici eu nu suntem „altfel“. Faptul că eu am o altfel de slujbă nul face pe el nici mai bun, nici mai deștept, nici mai bogat. Că nu suntem bogați decât prin ceea ce reușim să facem în viața noastră. Și Vlad a înțeles lucrul ăsta. Dar ia fost foarte greu, pentru că era copil. Mă întreba: „Mama, de ce suntem noi speciali?“

ți ani are acum?

20 de ani. Încă am discuții deastea cu el, fiindcă acum e student la teatru și pentru că în primul an de facultate a evoluat extraordinar de mult și are de învățat de la profesorii lui nu teatru, ci ce înseamnă viața. Deja se confruntă cu statutul de persoană specială, pentru că i se spune că seamănă cu marii actori, că este foarte bun. Iam zis „Mare grijă!“. Modestia este extraordinar de importantă pentru un om de valoare. Și a zis „Ştiu, miam dat seama, am avut un moment în care mam unduit în bătaia lucrurilor frumoase care mi s-au spus, dar mi-am dat seama“. Și Vlad mia demonstrat că a reușit să crească prin el însuși. Nu prin mine, ceea ce am încercat săl învăț tot timpul. Nu mai are această problemă, că este copilul Monei Nicolici. Nu știu dacă la facultate la întrebat cineva asta.

Revenind la tine. Când ai schimbat „macazul“ nu te-ai temut?

Ba mam temut foarte tare. Mia lipsit foarte mult. Am avut niște ani în care miera dor de studio, de emoțiile de acolo, de starea pe care o aveam. Îmi era foarte dor. Și nunțelegeam încotro trebuie să mă îndrept eu. Apoi mia fost teamă că lumea are așteptări foarte mari de la mine și că eu nam să reușesc să le împlinesc. Pe de altă parte, a fost transformarea mea. A fost reinventarea mea, de vreo câteva ori de când am plecat din televiziune. Și na fost ușor deloc. Nu e ușor să ieși dintrun sistem închis, cum e televiziunea. Care îți dă un statut așa, foarte shiny! Îți spui: „Oare dau un pas înapoi? Nu mai sunt o persoană importantă?“. Depinde cum definești importanța ta. Că mergi pe stradă și lumea te recunoaște? Nu. Am avut discuția asta și cu Maria. Nu asta e important. Tu să te simți bine în ceea ce faci și să fii de ajutor pentru alții. Nus cuvinte mari, așa simt. Am iubit să fiu în studioul de știri, să fac spectacol de știri, să fac interviuri care să rămână cumva, undeva. Și sunt oameni caremi zic: miaduc aminte când prezentai știrile despre Mineriadă, sau când lai intrebat pe X nu știu ce. Încă își aduc aminte. Asta mi se pare extraordinar.

Și a venit o zi… Cochetai cu ideea de a ieși din spațiul ăsta tumultuos?

Nu, nu a fost abrupt. Acum, gândindu-mă la trecut, mi se pare că a fost mâna destinului. Pusă o dată, pusă de două ori, până cineva mia dat un șut în fund. Ca și cum ar fi zis „Cu tine nu se mai poate așa!“. Așa a fost să fie. Eu foarte multă vreme nu am văzut asta. Nu am înțeles de ce mi se întâmplă și încotro urma so iau. Venirea în Petrom a fost o ușă deschisă pe care n-am vrut să intru o lungă perioadă de timp și până la urmă cineva ma luat de guler și ma aruncat: „Dute aici și gata, termină cu televiziunea“. Deciziile din viața mea au fost mai mult sau mai puțin cu chin. Ne atașăm de diverse locuri, de diverse stări, ne e teamă să ne aruncăm. Mie teamă chiar și acum, dar am ajuns la o maturitate. Am scăpat de imboldul de a schimba lumea. De avântul revoluționar. Mă uit la oamenii care încă mai cred asta, cu… liniște. Lumea se va schimba în ritmul ei. De fapt, lucrul cel mai important (uite ce înțeleaptă am devenit!) este nu săi schimbi pe alții, ci să te schimbi pe tine.

Ultima întrebare: ai fi ajuns în funcția de Manager de Departament Sustenabilitate la Petrom dacă nu era televiziunea?

Habar nam. Uite nu mam gândit la asta niciodată. Cred că da.

Nu se condiționează?

Doar în măsura în care parcursul tău vine cu niște decizii. Poate daca naș fi plecat din televiziune, naș fi fost aici. Pentru că eu am avut de ales atunci. Între a mă întoarce în televiziune și a veni aici. Sufletul meu voia televiziune. Și îngerii mei ziceau „Nuuu, treci aici!“. Și sau luptat cu mine, șase luni de zile nu mă regăseam, după ce am luat decizia, mă întrebam „Ce caut eu aici?“. Pare o poveste, dar e adevărat.

Ești la locul potrivit?

Da.

Ai inima plină?

Mai e loc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here