Declarațiile lui Daniel Filipaș despre Asociația Esperando, viață și carieră

0
250

Numele meu este Daniel Filipaș și sunt, în această existență, un om care vrea să își clădească un set de virtuți, în timp ce face lumea câte puțin mai bună în fiecare loc în care se află și în fiecare moment pe care-l trăiește.

Am grijă de oamenii deosebiți

Lucrez, de 17 ani, la Asociația Esperando din Baia Mare. Poziția oficială este fie de Director, fie de Director General, fie de Manager General. Dar aceastea sunt doar nume convenționale găsite de noi. Pentru că, de fapt, munca mea este să mă asigur că Asociația, și mai ales serviciile ei de zi cu zi, funcționează, și, dacă se poate, la un nivel și o calitate peste ce este norma în acest moment. Dacă ar fi să o spun altfel, mai uman, munca mea este să am grijă ca oamenii aceștia deosebiți, pe care îi numim copii, tineri și adulți cu dizabilități, să aibă în fiecare zi o viață frumoasă, să aibă prilejul să se bucure, să învețe, să fie mai buni sau să facă mai multe lucruri, să aibă prieteni și să fie o parte a lumii în care trăiesc. Iar părinții lor, familiile, să aibă liniștea că există un loc frumos și bun în lume, și un viitor, și pentru copiii lor. În afară de asta, sau împletit cu asta, mai sunt, din când în când, lector sau trainer la câte un curs, și mai particip la alte întâmplări care vor să facă lumea mai bună.

Am rămas singurul inginer pe secție

Am făcut facultatea în Cluj, la Facultatea de Mecanică. Secția Utilaj Tehnologic, specializarea Utilaje Tehnologice pentru Prelucrări la Cald. În 1992, când am terminat cei 5 ani, am mers la Zalău, unde era familia mea, soția și fiica mea Ioana. M-am angajat la compania care făcea angajări în Zalău – SILCOTUB (actuala TENARIS), unde lucra și Mirela, soția mea de atunci. Am lucrat un an ca inginer tehnolog, pe trei schimburi, în secție, la făcut țevi laminate. Am avut și zile în care am rămas singurul inginer pe secție și mi-a dat ceva emoții să răspund de calitatea producției, în situația în care utilajele mai aveau și personalitate și puteau scoate rebuturi destul de ușor. În 1993 am decis să mă întorc la Baia Mare, acasă. Și să o iau de la capăt cu tot. Am făcut o firmă mică cu sora mea, Nicoleta, și cu unul din prietenii mei cei mai buni, Vasile. Ei având și alte servicii. Am căutat oportunități, am încercat să ne orientăm după ce se cerea pe piață, am făcut câțiva pași. În final, am ajuns la concluzia că pentru a fi antreprenor e nevoie de ceva mai mult decât de visuri frumoase. O vreme am ajutat o prietenă cu firma ei, făcând pe agentul de vânzări și distribuție.

Am făcut cu mare drag munca de televiziune!
Într-o zi, am aflat că unul dintre studiourile TV locale (Canal 7, care a primit apoi brand-ul TV TL+) face angajări și vrea să schimbe toată redacția și felul de a lucra. M-am înscris la concurs pentru postul de redactor, am mers la interviu și la proba cu camera video. În final, am fost unul dintre cei selectați. Am lucrat doi ani și jumătate la Canal 7/ TL+. Au fost încă vremuri în care se putea face jurnalism, în care nu am primit ordine ce materiale să fac, în care disputele cu redactorul șef erau pe corectitudinea redactării și nu pe alte grozăvii. Am făcut cu mare drag munca aceasta de televiziune! Am căutat și lucruri noi, dar și lucruri care să-i ajute pe oameni, pe (tele)spectatori, comunitatea. Am învățat multe și am avut legături frumoase cu mulți oameni. Însă lucrurile au început să se schimbe. Economia de piață își făcea simțită prezența tot mai mult. A fost nevoie să producem tot mai multe materiale, și știri, și emisiuni, și, la un moment dat, am simțit că nu mai e cea mai importantă calitatea, ci cantitatea. Am început să nu mai fiu eu mulțumit de calitatea muncii mele, a materialelor produse de mine. Poate că au contribuit și disputele interne, cu redactorul șef de atunci. Încetul cu încetul, nu mi-am mai simțit locul acolo (deși, chiar și acum, după mai bine de 20 de ani, când intru acolo mă simt tot acasă, și-i consider pe cei de acum, redactori și tehnicieni, oameni noi, tot colegii mei). Făceam o emisiune săptămânală cu Camera de Comerț și Industrie Maramureș. Unul dintre angajații de acolo a plecat, și i-am întrebat dacă au nevoie de un om. Am spus și care era postul pe care îl doream. Am bătut palma repede, și am început un nou capitol profesional. Cu totul nou! De la reportaje și emisiuni am trecut la organizarea de misiuni economice, la corespondență de afaceri, la proiecte europene. A mai rămas o legătură cu jurnalismul, prin articolele pe care le mai scriam (aproape) lunar pentru ziarul Camerei de Comerț, Hermes Contact. Sunt câteva amintiri tare frumoase și din acea perioadă. Lucruri care rămân, în afara prieteniilor cu colegi sau cu oameni de afaceri. Firme care s-au înființat după câte o misiune economică sau întâlnire cu oameni de afaceri străini, și care sunt și azi pe piață, și cu succes. Legături născute atunci și care și acum sunt vii.

Sentimentul neîmplinirii dorințelor

Era pe la sfârșitul anului 1998 când s-a născut ideea emigrării. Să merg și eu “afară”. Convins că va fi pentru tot restul vieții. Am plecat, așadar, în Spania. Și am luat-o de la zero. Diploma nu mai conta, experiența nu mai conta. Conta supraviețuirea. Așa că am lucrat ca însoțitor pe camion, la distribuție de produse la supermarket-uri, apoi în construcții. Muncă necalificată. Ce se găsea. Am căutat cursuri, locuri de muncă vacante, oportunități pentru a folosi limbile străine, cunoștințele, experiența acumulată. Uneori, viața nu e tocmai ca în filme… Am decis să încerc și în alt loc. Am mers în Irlanda. Cu alte activități mai scurte sau mai lungi, de la restaurante până la construcții sau depozite logistice. Muncă mai puțină și bani mai mulți. Și a fost bine, din multe puncte de vedere. Mai puțin al singurătății. Al depărtării de cei dragi (eram recăsătorit și soția mea actuală, Vali, împreună cu a doua mea fiică, Loredana, au rămas acasă. Străinătatea și ruptura de locuri și familie era prea mult pentru Vali). Și mai era și sentimentul neîmplinirii dorințelor și capacităților pe care știam că le am. Unul dintre câștigurile lucrului în străinătate, la modul acesta – ce se nimerește – este că îți dai seama că, de fapt, ai putea face (aproape) orice muncă din lume! Orice poate face cineva, și tu poți! Îți trebuie doar un pic de ambiție, determinare, mintea atentă și gata să învețe și poți face și tu acel lucru! M-am întors, în 2001, în Spania, unde permisul de rezidență și de muncă ar fi trebuit să îmi fie acordate deja. M-am mutat, împreună cu sora mea, de la Madrid la Alicante. Am lucrat din nou ore lungi, uneori nesfârșite, în restaurante (erau zile când terminam lucrul la 2-3 noaptea și dimineață, la 8, eram din nou la treabă! Și cu 5 km mers pe jos de acasă la serviciu!).

Să dau o mână de ajutor

În acest timp, soția mea îmi tot spunea de Asociația pe care părinții unor copii cu dizabilități au reușit să o înființeze, după multe eforturi, și în care era și ea inclusă. Și cum au nevoie de sprijin, și cum proiectele ar putea fi o soluție, și cum experiența mea de la Camera de Comerț ar putea fi de folos pentru a scrie proiecte. Așa că am decis să vin să văd despre ce e vorba. Dacă pot, să dau o mână de ajutor. Iar dacă lucrurile nu merg în niciun fel, rămânea posibilitatea de a merge din nou în străinătate. Am venit să cunosc oamenii care au făcut Asociația Esperando, și care visau ca aceasta să fie șansa pentru copiii lor, și alți copii cu dizabilități, pentru o viață mai bună. Pentru recuperare fizică și o educație adaptată la ce pot și ce nevoi au acești copii, zi de zi, aici, acasă. Pentru că, la vremea aceea, ce aveau la dispoziție era limitat și, cel mai adesea, erau nevoiți să caute prin țară locuri unde să facă recuperare pe perioade mai îndelungate, mai consintent. Am găsit multe visuri și dorințe, multă determinare. Puțini oameni – și mai puțini care să fie acolo zi de zi, gata să schimbe lumea. Am început să discutăm planurile frumoase în bucătăria Andradei, sufletul și președintele Asociației proaspăt înființată. Apoi ne-am mutat la calculator în camera copiilor, care era și biroul lui Buni – contabila Asociației și bunica lui Vlad și a Siminei, gemenii Andradei. Vlad, de altfel, este motivul principal pentru care a apărut Esperando. Deși a avut scorul APGAR 10, a făcut o hipoxie (nefiind puși în incubator, deși erau născuți prematur) și a rămas cu o paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Acestea îi vor marca, probabil, toată viața, dar vor marca și existența Asociației Esperando și vor fi și o șansă pentru mulți alți copii care vor avea nevoie, la un moment dat, de serviciile pe care Asociația le-a creat.

… și n-am mai plecat

Bun, exista Asociația, erau doi-trei oameni dornici să facă minuni. Dar cum? Păi, am căutat pe Internet, prin presă, am discutat cu cunoscuți și am aflat că tocmai a apărut un program al Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap (SSPH), exact pentru finanțarea înființării unor astfel de centre de recuperare, cum visau părinții și specialiștii care au înființat Esperando. Așa că ne-am pus pe treabă, am scris repede un proiect și ne-am pus pe așteptare. Și a venit vestea: proiectul s-a aprobat! Și astfel s-a înființat Centrul de zi de Recuperare Esperando! Și n-am mai plecat înapoi “afară”, la lucru, ci am rămas să ajut la punerea în practică a proiectului. Angajări, achiziții, găsirea și amenajarea spațiului, apoi transportul zilnic al copiilor și asigurarea activităților și celor necesare pentru ei. La finalul anului, finanțarea s-a încheiat. Și am fost față în față, pentru prima dată, cu realitatea: eram responsabili de un Centru care oferea servicii zi de zi, aveam angajați și cheltuieli, și nu mai aveam nicio sursă de finanțare! Au fost cele mai grele 3 luni din toată viața mea profesională!!! Firele albe și nopțile nedormite s-au adunat într-un ritm amețitor!

Ce demersuri mai ai de făcut

Prin luna aprilie a anului 2002 am scris un alt proiect, care și aceste a fost aprobat pentru finanțare, tot la SSPH. Apoi un altul, la Fundația Principesa Margareta a României. Și au tot fost proiecte de genul acesta care au obținut granturi și care ne-au permis să susținem și dezvoltăm activitățile principale, dar și să dezvoltăm organizația și să învățăm ce e, de fapt, un ONG. Pentru că erau vremurile de început, sau pionierat, când nu existau experți în activitatea asociativă, nici “scriitori de proiecte”. Le luai tu, pe rând, pe toate, și le făceai. Scriai proiectul, apoi te apucai să-l pui în practică. Apoi învățai ce mai ai de făcut pentru ONG, ce raportări, ce aprobări, ce demersuri mai ai de făcut sau cerut. Și, în final, trebuia să înveți cum să aduni bani pentru tot ce se întâmpla zi de zi “la Centru” – în locul care devenise, deja, pentru copiii cu dizabilități și familiile lor un fel de casă. A doua casă. Sau altfel de casă. O casă unde, deși intrau în program destul de strict, cu multă muncă și, mai ales, cu exerciții de kinetoterapie (sau gimnastică medicală) nu tocmai simple și ușoare, copiii se simțeau excelent. Atât de bine că, deși se poate ca, cu câteva minute înainte, să fi plâns la un exercițiu mai greu, când venea mama să-l ia acasă nu mai voia să plece! Ba chiar plângem și acum, uneori, că nu ne mai lasă să stăm la Centru/ la Esperando. Sau “la copii”. Adică la colegii lor, care sunt prietenii lor. Poate, că, de fapt, asta e Esperando: o acasă, un loc cu prieteni, un loc în care fiecare se simte iubit și primit cu drag, cu căldură. Chiar și atunci când cei ce lucrează cu copiii sunt severi sau neînduplecați. Cei mici știu că e pentru ei, că le face bine, că, de fapt, sunt iubiți, chiar și atunci, printre firele de severitate.

… înseamnă existența noastră

Cu Ioana
Cu Ioana

Am adus și aici cu mine o bucată din munca de jurnalist. Cel mai mult am adus înțelegerea nevoii de a comunica mereu cu publicul, de a fi deschis și transparent. Bineînțeles că am adus respectul pentru colegii din presă, și o ușă deschisă mereu pentru ei. Și toate astea s-au adunat în aproape 2.000 de apariții în presă în cei 17 ani, de la ziare și reviste la radio și televiziune, și la noile media, acum, și de la locale la naționale și chiar din străinătate. Și acum, în postările zilnice de pe facebook și interacțiunea permanentă cu oamenii: cu cei din interior – angajați, voluntari sau membri – și cu cei din exterior – clienți, parteneri, public, donatori, sponsori etc. Totul pentru a arată oamenilor ce facem, de ce e nevoie de Esperando, de ce e bine să ne fie alături, ce înseamnă existența noastră, ce e cu dizabilitățile și cum sunt cei ce au dizabilități oameni, de fapt, înainte de orice și înainte de a fi un diagnostic.

… e partea mai grea

Cam asta e munca mea de 17 ani încoace. Să fiu reponsabil ca acești copii, unii deveniți acum tineri, și chiar adulți, să simtă că au o viață, că au un loc în care sunt iubiți, că au prieteni. Sigur că sunt iubiți și acasă, dar acolo e cumva în “fișa postului”. Unui străin nu-i poți pune asta în fișa postului. O simte sau nu. Restul e partea mai grea: să fi responsabil pentru peste 25 de angajați,  și familiile lor, totodată; să nu știi de unde și cum o să aduni, luna asta, cei peste 20.000 de euro fără de care copiii nu mai au locul în care să vină, acel al doilea ACASĂ; să cauți căi, și, uneori, să creezi căi pentru ca lucrurile să funcționeze; să înveți, pe rând, și fundraising, și management, și organizare, și management de proiecte, și HR – și, mai ales, cum să lucrezi cu angajați în aceste timpuri, când generațiile au litere, nu nume: X, Y, Z sau cine mai știe ce. Și multe altele, la care nu m-am gândit că vor fi în responsabilitatea mea, și pentru care nu m-aș fi angajat, dacă știam că asta urmează. Într-un fel, asta e partea frumoasă: că am făcut toate lucrurile astea fără să fim conștienți de cât de mult e, de cât de greu, de cât de complex sau împovărător va fi. Era de făcut, ne-am apucat și apoi am dus lucrurile mai departe. Apoi iar a apărut câte ceva, iar ne-am apucat și iar am fost în situația de a le duce în continuare.

Dacă știam că va urma tot ce a fost până acum, dacă știam că, lună de lună, vom fi responsabili de salariile și viețile a 25 de oameni, probabil că eram demult înapoi prin ceva țară din Vestul Europei…

Dar partea faină e că mereu facem ceva, mereu apare ceva nou, mereu trebuie să învățăm ceva. Nu ai timp să te plictisești! Mai presus de toate, munca pe care o faci contează, cu adevărat! Nu doar uneori, nu doar când e frumos și soare, nu doar când șeful are chef sau nu sunt presiuni. Zi de zi! Munca aceasta schimbă viețile, readuce speranțele, clădește altfel de destine…

Iar îmbrățișările celor mici (orice vârstă ar avea ei!), bucuria lor, râsul, sau, uneori, câte o lacrimă de fericire a unei mame – toate acestea nu au preț și nici nu știu multe locuri în care pot fi găsite.

Greu de spus care erau viziunile mele.

Ceva despre învățare și citit, poate. Deși am fost un cititor încet. Dar am umblat destul cu cartea în mână inclusiv pe câmpuri și dealuri. Și acum citesc, și acum cred în puterea învățării și în magia care poate să apară atunci când lucrurile aflate în momente diferite, în feluri diferite, se pot conecta și-ți pot aduce idei noi și soluții minunate. Poate ceva despre a știi să vorbești. Citeam undeva ceva de genul: “Farmecul personal ține vreo 10 minute. Apoi ai face bine să știi ceva, să ai ce vorbi cu oamenii!” Și cred și acum asta. Cred că e nevoie să ai o cultură, să poți purta o conversație, să ai ce vorbi cu oricine. Am învățat ceva mai târziu că nu e nevoie să îți dovedești măiestria, capacitățile de excepție și inteligența mereu. E de-ajuns să poți purta o discuție… Iar asta se obține citind, având deschisă mintea pentru noutăți, căutând un răspuns sau o explicație activ, nu așteptând să cadă din cer toate. Se face cu câte un dicționar, atlas sau manual la îndemână, sau, acum, cu câte o căutare rapidă pe Internet. Dar și cu selectarea informațiilor și trecerea lor prin filtrul gândirii, rațiunii, cunoașterii și valorilor tale. Da, și ceva despre valori! Ca bunătatea, generozitatea. Ori a fi corect și cinstit. Și prețul pe care îl ai de plătit când nu ești. A ajuta, mai ales atunci când ți-e simplu, la îndemână. Când poți. Uneori, a ajuta doar pentru că poți. Că am fost inspirat de revistele citite, sau de întâmplări ori exemple din jur, am băgat de seamă ce mare bucurie este când ești bun, când ajuți. Fie o vecină, să-și ducă bagajele. Fie pe cineva să treacă strada. Fie pe cineva la muncă. Îți aduce ție bucurie, poate chiar mai mare decât celui pe care îl ajuți. Poate asta a și făcut să-mi găsesc locul la Asociația Esperando, lucrând pentru cei ce au dizabilități. E o recompensă minunată să vezi că ceea ce faci tu contează pentru viețile unor oameni sau omuleți. Să vezi că trecerea ta prin lume lasă urme.

Cum ar fi lumea dacă fiecare om ar dărui 10%?

Mai recent, e un sentiment minunat acela de a dărui zeciuiala. A da 10% din tot ce câștigi tu. Pentru cauze sociale (și pentru noi cea mai cunoscută e chiar Esperando. Dar mai sunt și cazuri izolate, când oameni frumoși au nevoie urgent de sprijin), sau/ și pentru cei care te-au învățat și te-au ajutat, pentru cei care te-au crescut. Și chiar pentru oameni care îi ajută pe alți oameni. Cum ar fi lumea dacă fiecare om ar dărui 10% din tot ce câștigă, în fiecare lună? Dar s-o facă foarte conștient și responsabil, nu la întâmplare! Să caute, să verifice pe cine ajută, să meargă chiar să vadă cu ochii lui ce se întâmplă, dacă poate. În rest, nu cred că am visat, în copilărie sau adolescență, să fiu ceva anume. Poate un om bun. Iar valorile, principiile și virtuțile pe care tot caut să mi le clădesc sau după care încerc să trăiesc fac parte din acest “a fi un om bun”.

…dacă ne lăsăm furați

Au fost tare multe întâmplări sau experiențe pozitive de-a lungul anilor de muncă. De pildă, când am lucrat ca și chelner, la restaurantul unui hotel de 4 stele din Irlanda, fără nicio experiență anterioară de acest fel. Și, în prima. seară, la finalul lucrului, șefa (de fapt, directoare adjunctă a complexului), a venit să mă întrebe dacă cu adevărat nu am mai lucrat niciodată în domeniu. Nu, nu am lucrat. De ce ar întreba asta? Pentru că m-am descurcat prea bine, mi-a spus. Și, în consecință, un stagiu de acomodare ce probabil trebuia să fie de 1-2 săptămâni s-a încheiat într-o singură după-amiază. De a doua zi lucram alături de ceilalți colegi, la fel, cot la cot! Sau, tot acolo, când clienți ai restaurantului deveneau prieteni în doar 2-3 zile, deși ne vedeam pentru prima dată. Cu o relație frumoasă și caldă, cu invitații de a-i vizita, cu promisiunea că vor reveni, dar vor să fiu încă acolo. Sau cu mărturisirea unui vis: că și-ar dori să deschidă un restaurant la Dublin, iar eu să fiu cel care îl conduce. Sunt multe astfel de întâmplări frumoase și în alte locuri. Și aici, la Esperando, în cei 17 ani. Cele mai multe se leagă de oameni frumoși, care devin prieteni, și pare atât de incredibil cum astfel de oameni senzaționali sunt, atât de repede, de simplu, de curat, dintr-o dată, conectați și aproape de Asociație, de tine, de munca noastră. Sigur că sunt și experiențe negative. Și ele se leagă tot de oameni. De oameni care își văd doar de interesele lor și uită că au o datorie față de comunitate, de cei din jur, de cei pentru care, conform fișei postului, lucrează. În general, sunt întâmplări care arată că e mult prea simplu să uităm cine suntem, ce suntem, și ce rol avem aici, dacă ne lăsăm furați și fascinați de ego, de dorințe egoiste, de lupte din care nu câștigă nimeni, de foamea orbitoare de putere. De fapt, cam toate se reduc la o excerbare a ego-ului și la atrofierea calității principale cu care venim în lume: A IUBI. Așa că n-am să dau un exemplu anume. Am să rămân cu speranța (și micile mele/ noastre acțiuni) că oamenii își vor aduce aminte să fie OAMENI, să fie buni, să dăruiască iubire. Pentru că iubirea dăruită se multiplică. Și, în drumul ei de înmulțire prin lume, ajunge și la noi, înapoi, și ne atinge cu unda ei fermecată, și ne face să simțim că suntem, că trăim, cu adevărat…

Pot spune doar ce aș face eu, dacă aș lua-o de la capăt.

Aș învăța pe rupte, de la început! Tot ce aș putea. Tot timpul pe care l-aș avea la îndemână! Și, ca bonus de actualitate, aș profita din plin de tehnologii și de sursele de informații fără margini care sunt acum la vârful degetelor noastre – la propriu și la figurat.

Aș învăța și practica la maxim limbi străine. E fenomenal câte uși pot deschide! De la lucruri pe care le poți învăța sau afla, și pe care altfel nu ai putea, pentru că nu sunt disponibile în limba ta, la legături și relații cu oameni fanstastici, posibile pentru că aveți o limbă comună, chiar și când ei nu știu o limbă străină. E o lume întreagă care se deschide cu fiecare limbă străină pe care o cunoști!

Aș dărui mai mult! De la început! (sunt mulți cei care zic: O să dăruiesc atunci când o să am mai mulți bani! Știre de ultimă oră: dacă nu dai când ai puțin, nu vei da nici când ai mult! Ba chiar vei crede că ar fi prea mult cât ar fi bine să dai!) Și zeciuiala – 10% din toate câștigurile – dar și din timpul și puterile mele, sau cunoștințe, sau din sufletul meu sau iubirea mea. Pentru că doar astfel lumea poate fi mai bună, și o lume mai bună înseamnă și pentru mine un loc mai bun în care să trăiesc, și, deci, o viață mai bună. Iubirea și dăruirea au un fel misterios de a ni se întoarce…

Aș face toate activitățile la maxim! “E destul de bine” sau “merge și așa” chiar nu e destul! Și motivul e foarte simplu: pentru că niciunuia dintre noi nu ne place să fim tratați cu “destul de bine” sau “merge și așa”! Nu ne place să cumpărăm un produs și să vedem că e mediocru și se defectează sau nu-și face treaba. Nu ne place să primim un serviciu care e doar pe jumătate bun sau riguros. Nu ne place să dăm bani de două ori pentru același lucru. Și atunci noi de ce am face asta clienților noștri? Și, apropo: clienții noștri nu sunt doar cei care ne plătesc pentru ce facem!!! Și familia noastră, rudele, prietenii, colegii, vecinii, cei cu care relaționăm, toți sunt, de fapt, la o ultimă analiză, “clienții” noștri. Sunt oameni pe care e nevoie să-i tratăm așa cum ne-am dori să fim tratați și noi. Și ar fi minunat să nu uităm asta!

Aș pierde mai puțin timp. Chiar și când nu fac nimic, aș face-o “deștept”, educat. Adică poți folosi timpul liber astfel încât să te odihnești, dar să și profiți. Dacă tot e să stai, stai în natură. Dacă tot e să te uiți la un film, uită-te la unul din care înveți ceva, care te îndrumă, te motivează, te face să vrei să fii mai bun. Dacă tot e să pierzi vremea cu prietenii, fă-o discutând ceva creativ, căutând răspunsuri sau soluții, învățând ceva, crescând. Timpul e relativ același. Folosirea lui îi dă dimensiuni diferite și putere diferită.

Aș căuta mai repede, cât mai repede, răspunsurile la întrebările existențiale. Calea spre suflet. Spre lumină. Spre iubire. Că-i spunem spiritualitate sau altfel, contează mai puțin. Ce e important e că acel “Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” a lui Gandhi, acel “Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă-te pe tine” sunt mult mai profunde decât par. Și, dacă vrei să afli profunzimea lor, e nevoie să mergi s-o cauți. Să-ți dedici timp pentru asta. Și e bine să începi căutarea cât mai repede. Ca să te poți bucura cât mai mult timp de cele pe care le vei afla… Și că veni vorba de a schimba lumea prin tine însuți. Vă puteți închipui câtă bucurie poate fi într-un părinte atunci când vede că cele două fiice (Ioana și Loredana, în cazul meu), devin amândouă donatoare și dăruiesc din ceea ce au ajuns să câștige?…

Pentru ce se luptă Raționalul și Sentimentalul?

Cred că pentru viața de zi cu zi. În fiecare zi avem de făcut alegeri. Și în viața noastră, și în activitate, în muncă. Raționalul e, de multe ori, influențat de educația primită, de ce vedem în jur, de valorile pe care le vedem promovate. Sau de oameni care se află în anume locuri, pe anume poziții. Sentimentalul este parte din noi. Din cum am crescut și cum ne-am format. Din valorile și principiile pe care ni le-am clădit. Din ce fel de oameni vrem să fim. Sunt alegeri și acestea. Într-o lume ideală, cele două nu ar trebui să fie în conflict. În lumea reală de azi, e război în toată legea, de cele mai multe ori! Cine câștigă? La noi, uneori Sentimentalul. Îmi place să cred că de cele mai multe ori. Alteori e nevoie să lăsăm Raționalul să conducă. Dar, dacă le aliniem cât mai bine și dacă pricipiile, valorile și credințele sunt puternice, alegerea trebuie să fie ușoară. Contează să ai mereu clar în minte pentru ce faci ce faci. Și pentru cine. Și cum vrei să arate lumea mâine, după ce tu ți-ai făcut treaba azi.

Cum vede lucrurile Daniel Filipaș

 Societatea românească… Este un amestec ciudat, amprentat mult de istorie, mai ales de cea recentă. Și care istorie nu a fost alegerea noastră, a societății românești. Dar noi suntem cei care trebuie să trăim cu ea. Ceea ce putem alege noi este cum vrem să fie societatea românească de acum înainte. Așa că societatea românească este ceea ce alegem noi să facem. Fiecare dintre noi. Zi de zi. Și nu poate fi mai bună decât suntem noi. Așa că e inutil și neproductiv să ne plângem sau să căutăm vinovați! NOI, fiecare dintre NOI, avem de făcut ceva! Să fim mai buni. Să ne facem treaba mânați de conștiință și de valori, nu de cineva! Să dăruim. Să gândim de bine și să urăm de bine! Să uităm să urâm. Să începem cu a da 10% în fiecare lună din tot ce câștigăm. Dar conștient! Responsabil! Să începem cu asta, cu noi, cu ce facem zi de zi, și societatea va fi mai bună! Nu știu în cât timp. Dar eu zic, totuși, că de azi, sau de mâine. De îndată ce noi facem ceva. Fiecare dintre noi!

Afacerile din România… Sunt și ele chipul și asemănarea societății. Sunt afaceri de succes, nu prin cifra de afaceri, ci prin felul în care oamenii sunt tratați – clienți, aganajați, parteneri. De fapt, toți sunt clienți, cum spuneam – unii interni, alții externi. Sunt și afaceri care cred că pot da câte un tun și le va fi bine. Doar că nota de plată nu iartă și nu uită! Și totul se plătește. Așa că sunt afaceri care nu mai sunt! Sau care nu o să mai fie peste puțin timp. Pentru că nu sunt clădite pe valori și principii, ci pe dorințe și nevoi destul de egoiste. Sunt afaceri ce răsar acum, și se folosesc sau sunt în pas cu ce e mai nou – tehnologii, oportunități, lumea întreaga la un pas sau un clic etc. Unele sunt sclipitoare ori glamuroase. Ce va fi cu ele ține de ce au la bază. Adică tot de valori și ce doresc, de fapt. Sunt afaceri care se mai târăsc încă, în virtutea unei dulci inerții. Dar și ele vor ajunge curând la scadență și ori se vor pensiona, ori se vor adapta și vor adopta principii care să le ajute să facă față. De fapt, să le ajute să fie alături de oameni, pentru oameni, cu oameni.

Carierele din România… Doamne, ce de oportunități! Și câte sunt risipite! Uneori din simplă ignoranță sau comoditate. Cred cu tărie că poți face orice îți propui, și aici, în România! Am învățat asta în anii de lucru în străinătate, dar și înainte de a pleca, și după ce m-am întors. Când am participat la concursul pentru postul de redactor TV la Canal 7 nu știam ce aș putea eu face, un inginer, în televiziune. Și am făcut! Doi ani și jumătate! Și puteam face și mai mult, dacă știam să învăț mai mult. Am luat-o de la capăt de nenumărate ori. Chiar și în același loc de muncă, aici, de exemplu, la Asociația Esperando. Am luat-o de la capăt învățând lucruri noi, perfecționând arii pe care doar le vedeam superficial până atunci, intrând în domenii noi. Totul se poate învăța! Acesta este marele secret și marele atu pentru oricine vrea să-și construiască o carieră. Da, și aici, în România! Dar e nevoie de onestitate și de dorința de a face lucruile bine. Adică, e nevoie să nu-ți pui nevoile tale pe primul plan, ci să te gândești și la ceilalți. Pentru că o carieră este despre ce vei face pentru ceilalți, nu despre ce faci pentru tine…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here