0
Carturesti foto
Carturesti Foto

În cultura română operăm cu puţine certitudini. Una dintre ele, contemporaneitatea împuţinează anvergura scrisului. Gloria nu e a prezentului. Gloria se trăieşte pe Aleea Artiştilor. „Ghidul Nesimţitului”. Cea mai bine vândută carte a lui radu Paraschivescu. Sub informaţia aceasta trăieşte stingheritor o altă certitudine. Ne place să ne vorbim de rău. Ne place să ne asumăm descurajator asperităţile. Trăim confortul pretenţiilor puţine. Între cele câteva certitudini, Radu Paraschivescu gesticulează frumos cu limba română. Permiteţi-mi să-l trec la cronicarii de talent ai vremii.

Astăzi este mâinele pe care l-am stabilit ieri?

Da. Seamănă cu un titlu de carte. A scris-o un tip, cu doi-trei ani în urmă. Bun, despre ce vorbim?

De ce scrii?

Pentru că nu ştiu ce altceva aş putea să fac. Scriu în primul rând fiindcă-mi place. Îmi surâde ipostaza celui care, povestind, atrage atenţia celorlalţi. Într-un fel, scriu şi ca victimă a propriului orgoliu. Scriu pentru că am citit, poate şi de asta. Nu am nebunia de-a crede că aş fi putut scrie fără să fi citit. Scriu şi pentru că am tradus şi, traducând, mi-a venit cheful să fac pasul dintr-o categorie în alta. Traducătorul e un mic cascador textual, scriitorul e altceva. Am avut la un moment dat ambiţia, dublată de un puseu de mândrie zodiacală, să văd dacă pot să aştern o poveste pe hârtie.

Şi s-au strâns câteva.

Am aşternut, aşa e. Nu mi-au ieşit toate. Prima e o jale. O reneg cu toate prilejurile.

E vorba de Efemeriada.

Da. Din fericire, nu se mai găseşte. Tot din fericire, nu s-a prea găsit nici atunci. A avut un tiraj mic, cred că editorul a vrut să mă apere de furia publicului.

Ai pe conştiinţă câţiva copaci tăiaţi.

S-au tăiat destul de mulţi, pentru că era o carte lungă, mare, burtoasă. Şi a avut o gestaţie ingrată. Începusem s-o scriu înainte de 1990 şi am continuat-o după.

Ceea ce nu prea se face, să continuăm ce-am început atunci.

Da, pe atunci scriai cu un filtru. Cu o anume autocenzură. Trebuia să păşeşti atent pe covorul de becuri ideologice şi să nu calci apăsat pe nici unul.

Pentru bani scrii?

N-aş spune. Dar mi se pare corect să fii plătit pentru produsul muncii tale. De un deceniu şi ceva, ceea ce scriu se plăteşte, dar să ştii că am scris şi fără bani. Oho. Mai mult, am şi astăzi o cotă de scris pro bono. Oricum, pentru prima carte n-am primit nimic. Pană la urmă, a fost un act de justiţie.

Justiţia independentă.

Vezi? Exista şi atunci. Pentru a doua carte, Balul fantomelor, apărută iniţial la RAO, nu doar că n-am luat vreun leu, dar mi s-a spus de la obraz: „Băi, ai apărut la RAO, ce mai vrei?”.

Părea că ai de dat.

Da. Pe urmă, Bazar bizar a apărut prima dată la Editura Maşina de scris şi am primit o sumă mică. Pentru că editura era perfect onestă, dar fără forţă financiară. Am început să primesc cu adevărat bani pentru cărţi odată cu primul volum publicat la Humanitas. Însă nici aici prima treaptă n-a fost spectaculoasă. Pentru Fanionul roşu am încasat o sumă pricăjită. N-am avut vânzări grozave. Cartea avea dezavantajul că avea figura mea pe copertă. De la Ghidul nesimţitului, lucrurile s-au schimbat. De atunci pot spune că încasez cu adevărat bani pentru ce scriu. Ca succes de vânzări (peste 55.000 de exemplare), cartea asta a fost un vârf. Nu cred că o să mai ajung la cota asta, deşi mi-aş dori-o.

Dar se câştigă din scris cărţi.

Se câştigă în general anemic, nu e cum crede lumea. Ghidul nesimţitului mi-a adus bani frumoşi, însă răsfiraţi pe durata a nouă ani (cu sume mari în primii doi-trei). Să nu uităm, eşti la mâna celui care te cumpără. Îţi revine un procent din numărul de exemplare vândute, aşa sunt contractele. În general, dacă stai să împarţi încasările la numărul de luni în care se absorb tirajele, rezultă sume mici, care nu-ţi permit răsfăţuri. Iar Ghidul, repet, a fost un caz aparte.

Ca scriitor, e mai important trecutul, prezentul sau viitorul?

Fiecare are importanţa lui. Cred că viitorul are cea mai mică importanţă. Nu e sănătos să cochetezi cu posteritatea şi nici să te întrebi cum o să te perceapă oamenii după ce n-o să mai fii. Un amic chiar mi-a mărturisit că ar da bani frumoşi ca să-şi poată citi necrologurile.

Pictorii sunt remuneraţi mai bine după moarte.

Norocul urmaşilor. Eu cred că mă sprijin bine pe trecut. Ai acolo un depozit din care extragi materia primă pe care ulterior o decantezi. Contează şi prezentul, fireşte, fiindcă îţi pune sub ochi o hartă şi-ţi arată ce loc ocupi pe harta aceea. Îţi mai arată, dacă eşti interesat, şi care sunt modele şi tendinţele vremii. Să nu fim ipocriţi, există oameni care scriu şi după cum le dictează piaţa, nu doar viaţa. Pe viitor n-aş marşa. Prefer să nu fac din el o preocupare obsesivă.

Legând ultimul răspuns de prima ta carte, ai senzaţia că te ocupi de lucruri efemere?

E un pariu asumat din capul locului. Dar lucrurile astea pot fi şi durabile. Ţine şi de tine.

Când scrii? Ai tabieturi?

Scriu când îmi vine, n-am ore preferate. Tabieturile îmi lipsesc, dar am mereu cafea. Scriu doar la mine acasă, într-o încăpere de 9 metri pătraţi. Am un birou masiv, din lemn de nuc. În altă parte nu scriu. Am încercat la Sinaia, pe o terasă, dar n-am putut. N-am putut nici în Toscana sau în Provence. Sunt oameni care pot scrie oriunde. Eu pot doar să citesc oriunde.

De ce suntem o ţară mică?

Avem o limbă care se vorbeşte doar la noi în ţară (mă rog, un pic în Serbia şi în Republica Moldova). Geografic vorbind, nu stăm rău. Dar avem o istorie doldora de încălecări. Am fost poneiul multora. Am avut şi câteva trădări istorice, care ne fac o ţară mică.

Eşti de acord cu Andrei Pleşu când spune că nu putem fi mândri de faptul că suntem români, câtă vreme ne naştem fără să alegem asta?

Într-adevăr, nu poţi fi mândru pentru o fatalitate. N-ai nici o vină şi nici un merit. Iar dacă tot te mândreşti cu naţia română, atunci ia naţia în ansamblu. A fi mândru în mod selectiv de românitatea ta este o ipocrizie. Nu doar Eminescu şi Enescu au fost români, ci şi Eugen Ţurcanu şi Nicolae Ceauşescu. Ce facem, suntem mândri şi de ei?

Francezii n-au problema asta. N-au reflecţia asta. Sunt un popor mândru.

Înţeleg până la un punct orgoliul nativ al francezilor. Îl înţeleg şi mai bine pe al polonezilor, care au avut o ţară făcută bucăţi şi scoasă de pe hartă. Nu prea ne comparăm, sincer.

Poate c-ar fi normal să fim mândri altfel. Deşi au venit atâtea valuri, nu am dispărut de pe hartă, ca Polonia.

Aici nu prea ştiu dacă e doar meritul nostru.

Vorba lui Carp: suntem atât de norocoşi, că n-avem nevoie de politicieni.

Cam aşa. Revin şi spun că n-aş face atâta tapaj pe chestiunea mândriei. A fi român, la fel ca a fi ecuadorian sau turc, nu e o calitate sau un defect. E un dat, nimic mai mult.

Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. Eşti între aceste hituri literare.

Eu le spun „neocanonici”. Sigur, Gabriel Liiceanu îmi e şef. Dar nu-l simt aşa. L-am simţit ca pe un prieten de multe ori, îl simt şi azi la fel. E un om care mă încurajează în ceea ce fac. Eu îi spun foarte rar că mi-a plăcut un lucru pe care l-a scris, deşi îmi oferă destule ocazii. El, în schimb, m-a felicitat de fiecare dată când i-a plăcut ce am scris. Lumea îl judecă nedrept ca pe un om acru, inclement şi resentimentar. E percepţia celor care de fapt nu-l cunosc. Are lumini şi umbre, ca noi toţi. Dar este un om viu, cu umor, cu o bună cuplare la realitate, cu o salutară putinţă de-a se indigna în faţa mizeriilor şi cu o intactă facultate a admiraţiei, ceea ce e mare lucru. Sunt puţini cei care admiră gratuit. Admiraţia se face acum interesat, ceea ce, fireşte, îi anulează esenţa. Declaraţie de iubire, apărută recent într-o ediţie nouă, e un îndelung exerciţiu de admiraţie. Cu Andrei Pleşu mă întâlnesc, din păcate, mai rar. Din când în când ne ieşim în cale mai degrabă întâmplător. E adevărat, a fost unul dintre modelele mele, ca echipament cultural şi stilistic.

Ca gimnast al cuvintelor.

Andrei Pleşu are un simţ al limbii cum nu au mulţi. Mi s-a făcut de două-trei ori complimentul că aş fi descendentul lui. Am avut grijă să resping acest elogiu, fiindcă nu cred că ar fi măgulitor în primul rând pentru Andrei Pleşu. Dar observ că există oameni cărora le place să se instaleze în siajul lui. Şi asta nu e rău. Intelectuali care şi-au asumat acest tip de discipolat afabil şi cordial. Sever Voinescu e unul dintre ei – un om meritoriu, instruit şi fermecător.

În lumea asta a timpului insuficient, a reducţiei, a citatelor, care-ai vrea să fie citatul tău care să rezume corpul acela de bibliotecă umplut de cărţile tale?

Nu mă pot lua foarte în serios şi nu ţin să mă clasicizez. Cred însă că am găsit o formulă jucăuşă şi, până la un punct, reprezentativă. Am spus cândva despre mine, într-o autodefinire persiflantă, că sunt un virtuoz al superficialului.

Virtuos?

Virtuoz. Cu „z”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here